Calul troian, întotdeauna peste gentlemanship

ferrari

Cu toții știm povestea fascinană a modelului Ford GT40 și apriga dorință a lui Henry Ford ca acesta să bată Ferrari-urile la Le Mans… Dacă nu o știți, oricând poate fi lecturată aici.

Cert este următorul lucru: Ford a încercat să cumpere Ferrari, păstrând în același timp imaginea de gentleman. Și n-a reușit. De ce? Pentru că n-a știut istorie. Și nici parazitologie. Cum știe Chrysler, spre exemplu. Chrysler care, după ce a crescut frumos în mușchii Daimler, precum cel mai specializat reprezentat al trichinelozei, cauzând concernului german micro-AVC-uri la fiecare sfârșit de an fiscal, s-a specializat în istoria grecilor. Mai târziu, s-a ofilit în momentul în care nemții s-au prins de afecțiunile pe care le aveau sub piele, s-au scuturat de ele și în câțiva ani s-au repus pe picioare sub forma unul atlet bine definit. Practic, americanii au rămas mici, în ploaie și fără cash în conturi.

Și atunci au strigat după ajutor. Ajutor care avea să le fie pradă ceva timp mai târziu, fără îndoială!

Reflectând un pic asupra metodelor acestora, nu ma pot abține să nu mă gândesc la greci și al lor cal troian folosit ca să dărâme zidurile Troiei. Da, e adevărat! Toată manevra prin care Chrysler a intrat în grupul Fiat ca o companie falimentară, suplimentată cu bani frumoși de Statul American, apoi a crescut încet-încet captând atenția CEO-ului în detrimentul mărcilor cu istoric din portofoliu, ca mai apoi să devină tură din pion, regină din tură și să tragă Fiat la Bursa din New York, implicit portofoliul acestuia, cu doi titani ai industriei: Ferrari și Maserati.

Ce n-a reușit Henry cu vorba bună și cu finanțe serioase au reușit niște falimentari prin golănie. Au scos, practic, Ferrari pe tarabă, gata să dea o bucățică celui care dă mai mult. Oare cât va merge această strategie? Oare cât va dura până Ferrari se va clătina la bursă, în imposibilitate de a aduce profit investitorilor chiar și cu 10.000 de automobile construite anual?

Desigur, Ferrari are suficiente rezerve pentru a asigura o creștere constantă a acțiunilor până când piața va necesita mai mult de 10.000 de mașini pe an ca să mențină zâmbetele pe fețele investitorilor. Dar după aceea? Oare nu riscă FCA să transforme includerea Ferari în portofoliul de la Bursă într-o pildă ce presupunea o gâscă cu ouă de aur și un măcel de proporții? Oare nu va deveni Ferrari un constructor disperat să mențină o anumită cotație la Bursă, pierzându-și astfel cel mai important atu – exclusivitatea?

Dacă se va întoarce cineva din viața de Apoi, sub formă de zombie, să știți că Enzo Ferrari va fi! Și nu o să aibă milă!