Despre oameni și mașini

Aventura mea din domeniul auto a dus de multe ori la controverse legate de facultatea pe care o urmez și felul în care am ales să-mi petrec timpul. Mai exact, au fost multi oameni surprinsi de faptul ca un student la medicina poate fi pasionat de domeniul auto suficient incat sa-si croiasca o alee mica si-n aceasta directie.Pe parcursul multor discutii purtate pe tema antagoniei medicina-automobilism, mi s-a spus la un moment dat ca oamenii si masinile sunt doua lucruri total diferite si ca unica relatie dintre ele este reprezentata de exploatarea automobilelor de catre oameni in scopul deplasarii. Si daca nu este asa? Daca exista totusi asemanari intre oameni si masini?

Pornind de la premiza ca oamenii si masinile au mai multe puncte in comun decat ne imaginam, imediat intampinam un obstacol. Acela al alegerii, intrucat, spre deosebire de automobile, care sunt programate sa functioneze intr-un anume climat sau mediu, pe anumite sosele sau drumuri, oamenii au posibilitatea de a alege ceea ce vor sa devina. Ca unii isi bat joc de acest drept si ajung sa fie “sofati” in viata, este alta problema si sunt sigur ca nu a mea. Este in totalitate a lor.

Cu toate ca paralela noastra a inceput cu un mare contraargument, sa ne intoarcem un pic la discutia de baza. Exact ca si oamenii, masinile sunt formate sa ruleze pe o anumita suprafata. Sunt masini 4×4, masini construite pentru drumuri virajate, pentru autostrazi sau pentru circuit. Asemeni oamenilor. Sunt oameni care nu se tem de obstacole, oameni care aleg sa traiasca un pic mai intens, oameni mai lejeri sau extremisti, care forteaza de fiecare data granitele normalului. Si sunt oameni care prin ambitie isi depasesc conditia. Exemplu: Peugeot-ul 205 angrenat in anii ’80 in Grupa B a Campionatului Mondial de Raliuri. Cu toate ca era o masina de oras, asta n-a impiedicat-o sa devina cu ajutorul unei turbine si a unui sistem 4×4 (in cazul nostru, al oamenilor, munca multa si carti din abundenta) un campion intr-un mediu total strain. Care mai apoi a devenit familiar.

Alta este problema aici. Spre deosebire de masini, care nu-si pot asfalta de unele singure drumul din fata pentru a-si usura viata, noi, oamenii avem zestrea genetica si intelectuala de a ne putea influenta viata intr-un mod benefic. Cu rabdare, intelepciune si putere de munca, avem posibilitatea de a ne “asfalta” drumul prin viata, pentru a ne usura cat mai mult povara. Dar aici intervine egoismul. Pentru ca oamenii nu vad aceasta “asfaltare” ca pe o modalitate de a-si imbunatati considerabil parcursul prin viata, ci vad mai degraba o cale pavata pe care pot calca si alte persoane. Si Doamne fereste sa se intample asta! Ne uram atat de mult intre noi, incat suntem in stare sa ne transformam toti in veritabile automobile 4×4, niste Defendere ale vietii, pentru a fi siguri ca nu profita si altii de munca noastra. Suntem prea ocupati sa privim prin parbriz, ca sa mai aruncam o privire si in luneta. Ca sa vedem ca aceasta “asfaltare” presupune sa lasi ceva in urma. Ceva durabil, pe care altii pot sa mearga si mai departe in a face bine. Nu, noi ne multumim sa lasam in urma doar niste urme de anvelope intr-un noroi ce va fi usor spalat de ploile timpului.

Si trebuie luat in seama si faptul ca nu toti “regii asfaltului” de care vorbim mai sus stiu sa construiasca un drum asa cum trebuie. Sunt foarte multi capabili de lucruri marete, dar egoismul ii impedica sa duca o lucrare pana la capat. Si din aceasta cauza, ei lasa in urma o autostrada minunata, care te imbie si te ajuta sa circuli inainte, nestingherit, dar te impiedica sa-ti alegi sau sa-ti schimbi drumul in orice moment. Balustradele de protectie si lipsa iesirilor de pe autostrada devin astfel cele mai mari bariere pe un drum care trebuia sa fie perfect. Si din nou ajungem la discutia de mai sus. Ca sa iesim din aceste inchisori, ne transformam iar in automobile offroad. Si iar lasam urme imprimate pe praf, iar egoism, iar nimic.

Putini sunt oamenii care stiu sa lase cu adevarat ceva in urma. Oameni care aleg sa traseze un drum sinuos, frumos asfaltat, care te duce prin toate punctele importante ale vietii. Un drum care intr-un fel te ghideaza spre lucruri marete, dar nu te sofeaza. Pentru ca lipsa balustradelor iti aminteste in orice moment de pericolul iminent si in acelasi timp iti ofera posibilitatea sa deviezi de la traseu si sa-ti asfaltezi propriul drum. Iar de pe aceste sosele minunate, aceste Transfagarasanuri si Transalpine ale vietii, ies doua feluri de oameni. Cei care se duc de rapa, bucurandu-se prea mult de munca altora si ignorand pericolul de a circula toata viata pe asfaltul intins de altii si cei care aleg sa-si croiasca propriul drum prin viata, construindu-l exact precum cel pe care l-au parcurs pana atunci: sinuos, periculos, dar in acelasi timp total lipsit de restrictii. Pentru ca daca ai ambitii, poti urca si vertical pe munte. Nimeni nu-ti sta in cale.

Acestea fiind spuse, va intreb eu: oare noi semanam cu masinile, sau suntem niste automobile vii, nascute cu darul alegerii si al influentei asupra proriului nostru drum prin viata? Si o intrebare de curiozitate, in ton cu trendul eco al ultimilor ani: voi cati litri de ambitie consumati la 100 de kilometri prin viata? Sau ar trebui sa intreb ca la utilaje, cati litri pe ora, respectiv an?

La sfarsit, poate cea mai importanta intrebare … Voi cu ce viteza treceti prin viata si cat de mult va bucurati de peisaj in timp ce goniti grabiti spre nicaieri?

FOTO Alexandru Matei